a vorbit cu misticism despre dialog, iar atunci când nu a fost convingător, a adus hoarde de mineri care au delegitimat puternic partidul, în timp ce el şi-a întărit astfel puterea şi dominaţia.
Caracterizarea lui Vasile Dâncu este poate una dintre cele mai precise şi mai expresive etichete puse lui Ion Iliescu. Tot la el mă gîndeam şi eu cînd am văzut cum escaladează scandalul din curtea PSD-ului. Mi s-a părut cel puţin ciudată ambiguitatea declaraţiilor cu privire la invitaţia şi lipsa confirmării prezenţei celui de-al doilea preşedinte al ţării la audieri, dar şi mai ciudată a fost preferinţa lui Geoană pentru botezul colegului de partid, Surupăceanu.
Nu sunt nici mama Omida, nici călugărul Vasile, dar mie-mi miroase a eşecul de restructurare a elitelor în partidul tovarăşului Ilici. Boală veche elitele ăstea în politica românească. Mi-aduc aminte de Stelian Tănase cum ne spunea la curs copii, un partid care nu ştie să îşi cultive elite noi, pe care să le promoveze, este un partid sortit eşecului (chiar dacă eşecul se numără în decenii).
Au căzut precum muştele şi PRM-ul, şi PNŢCD-ul. PNL-ul văd că a intrat într-un fel de criogenizare lentă, cu Antonescu pe post de Hibernatus. Una din cauzele căderii comunismului (aşa cum înţelegea să-l întineze Ceauşescu), iar pentru tov. Ilici, şansa de a cîştiga accesul la puterea absolută (sau motivaţia, dacă citim Revoluţia a posteriori) a fost exact incapacitatea PCR-ului de a-şi regenera elitele, de a facilita accesul celor din eşalonul doi la deciziile importante. Este adevărat că accesul acesta presupune şi impărţirea puterii cu ceilalţi, lucru de care politicienii români se tem mai abitir decît Dracula de usturoi sau BOR-ul de fisc. Probabil că le lipseşte organic, simţul ăsta al permiterii accesului la putere şi al altor oameni, în momentele în care cei vechi dau rateuri.
„Eşti un cretin! Toţi de la Agenţie sunteţi! O să vină cretinul ăla de Georgescu (secretarul general al ANI) în genunchi la mine! Să rămână pe drumuri şi în genunchi să vină la mine!". A urmat o pauză de câteva secunde şi parlamentarul s-a dezlănţuit: „Ce rânjeşti la mine? În curând, nu o să mai rânjeşti deloc. Şi Georgescu la fel. O să vedeţi voi! Vă dau în scris!"
Dar cu un ochi să plîngem, iar cu altul să rîdem, pentru că nu vreau să mă gîndesc ce-ar fi însemnat ca huliganul ăsta să urce şi mai sus decît este acum. Rar mi-a fost dat să văd o dovadă mai mare de golănie şi nesimţire (nu pun la îndoială veridicitatea relatării din sala de judecată, pentru că este în ton cu starea actuală a clasei politice). Revin cu rugămitea adresată actualei clase politice, de a se face mai repede de rîs, ca să putem să-i şi schimbăm mai repede.