01 aprilie 2012

alegeri locale

Mă uitam şi eu la ultimele mişcări de trupe pe scena politică românească şi m-am gîndit că s-ar putea ca primăvara asta să stea sub semnul transferurilor dubioase şi a penalului. Şi cam atît.

E an de criză, iar oferta este limitată. Ce programe, ce proiecte, ce politici publice! De unde atîta timp, lumea se grăbeşte. Dacă nu aleargă acum, nu mai prinde trenul. Trenul nebunilor, aş adăga (cu mintea la Corabia nebunilor, a lui Porter). Apropos de politici publice. Vă propun următorul exerciţiu de imaginaţie. Încercaţi să închideţi ochii şi să vă imaginaţi ce efect ar avea pronunţarea acestui cuvînt în Consiliul Primăriei Capitalei. Ei, cum e? Aţi auzit hohotele de rîs?

Da haideţi să nu mergem atît de departe şi să ne oprim la un exemplu mai la îndemînă. Domnul Piedone (trec peste carageliana situaţiune a numelui, aş vrea să ştiu însă cînd va apărea Primarul Lucky Luke sau Chuck Norris, spre liniştea alegătorilor) a fost înainte de 2000, consilier la Primăria Sectorului 5. Celebritatea a cunoscut-o ca justiţiar de week-end, preferat de televiziunile care uitaseră să mai cumpere desene animate. Ar fi foarte uşor să ne legăm de cv-ul domnului primar, puteţi să-l lecturaţi pe pagina primăriei. Veţi rămîne cu un gust amar. După ce ne străduim să găsim oameni cît mai bine pregătiţi, vorbim de performanţă, de valori, de educaţie şi de alte panarame, tot ce găsim mai bun de făcut este să propunem candidaţi care îşi iau bacalaureatul la 28 de ani, pleacă la Petroşani să studieze economia (în 1998!!!), se duce în Argeş să-şi ia carnetul de şofer (despre asta nu se mai aminteşte nimic). Dar nu pentru toate aceste realizări, l-am ales pe domnul Pi-e-do-ne. Ci pentru că după ce am urmărit declaraţiile (apropos, a început campania electorală, sau nu? La noi nu se ştie niciodată cînd începe şi cînd se termină …) politice din ultimele săptămîni, am ajuns la concluzia că în spatele lor zace generalizat un model putred, perpetuat de politicienii români ani de zile.

Staţi puţin şi judecaţi. Sunteţi şeful PC (nu vreau să vă jignesc, dar de dragul conversaţiei, îngăduiţi-mi această impoliteţe). De ce v-aţi dori înapoi ditamai vice-preşedintele fugit din PC, care se jura acum cîteva luni pe UNPR? Sau mai rău, sunteţi la conducerea USL-ului. De ce aţi vrea pe cineva care este mai lunecos ca o piatră de rîu? Un om care o dată adus în mijlocul uniunii, nu va face decît să ascută şi mai mult cuţitele lungi, pregătite pentru o petrecere cîmpenească, cu mici şi bere multă, cum numai primarul care este poate s-o organizeze. De ce să-ţi pui în cap liberalii şi aşa puţin isterici, în urma bezelelor aruncate din toate părţile (pe bune, intensitatea curtării PNL este inver proporţională cu scorul înregistrat în sondaje)? Ei bine, aţi face acest lucru (alături de multe altele, de care v-ar fi şi mai mare ruşine) dintr-un motiv foarte pragmatic. Pentru că vă doriţi ceea ce poate să ofere un primar precum Piedone. Acum este momentul în care daţi ochii peste cap şi vă indignaţi. Şi ce are aşa important de oferit Piedone şi n-ar avea de exemplu, Paleologu?! (Nu vă supăraţi pe mine, v-am zis să fiţi îngăduitori de dragul discuţiei).

Două lucruri are de oferit (la fel ca şi restul primarilor din ţară, dacă o să vă uitaţi peste propuneri, sunt aceiaşi oameni vechi). Slugărnicia (citiţi garanţia că o dată ales, nu va ieşi din cuvîntul partidului care dă mai mult) şi cartea cea mai importantă pentru el, un electorat captiv, mai preţios decît orice găleată sau mătură, şepcuţă sau pungă electorală. Pentru că în spatele acestei neruşinări (pentru că acesta este un comportament lipsit de ruşine, să vii luni să declari ceva şi vineri să calci în picioare ce-ai declarat luni, vorbim de politică, unde în mod normal, singura ta monedă este cuvîntul. Dacă-l pierzi şi pe acela ...) se ascunde un calcul extrem de cinic. Vrei să pierzi alegerile sau vrei să le cîştigi? Nimeni nu intră în politică să piardă. Aici nu-i olimpiada de matematică, unde mai important e să participi. Iar cînd oamenii politici declară că vor să piardă glorios, înseamnă că ştiu mai mult decît vor să pară că ştiu.

Dar să ne întoarcem la electoratul captiv. Candidaţii precum primarul Piedone îşi permit voltele ăstea politice dintr-un singur motiv. Ştiu că dacă vor candida, au şanse foarte mari să fie aleşi. Chiar şi în ciuda evidenţei activităţii lor în cadrul primăriilor. Pentru că electoratul lor se compune din nişte oameni care în decursul anilor au ajuns să se amăgească că oricine ar veni în locul preţioşilor lor primari, va strica, va fura mai mult, în general va face ce a făcut şi ăsta, dar măcar cu ăsta ne-am obişnuit. Că nu are cum să fie mai bun decît cel de acum, care (şi veţi auzi de multe ori placa asta, a furat, DAR a făcut şi lucruri bune). DAR-ul acesta este un dar care ne-a costat 22 de ani (şi o să ne mai coste 22, dacă nu ne scuturăm de sindromul Stockholm).

De cînd am ajuns în Bucureşti (nu că Tulcea ar fi mai brează, noi am făcut scandal în 89 şi ne-am pus la loc primul secretar, pe care l-am adus cu alai de la Constanţa) nu încetează să mă uimească orbirea oamenilor, care se plîng că oraşul o duce din ce în ce mai rău, pentru ca peste următorii patru ani, să aleagă un om mai catastrofal decît cel de dinainte. Gîndiţi-vă, în afară de Lis (care în felul lui, nu va putea fi depăşit niciodată remember ză leii chinezeşti, de la Halaicu încoace, parcă a fost o competiţie în sens invers între primari).

În final, vreau să vă mai stresez imaginaţia cu un lucru. Probabil că sunteţi familiarizaţi cu dilema prizonierului şi cum toată lumea îşi doreşte o situaţie de echilibru, din care să iasă cu toţii în cîştig. În dilema prizonierului, acest lucru se realizează atunci cînd există colaborare, tradusă prin faptul că amîndoi prizonierii mărturisesc.

Dar dacă lucrurile nu stau aşa, iar prizonierii (partidele) şi-au dat seama că echilibrul perfect se realizează tocmai atunci cînd nu colaborează, pentru că nu au nimic de pierdut? În cazul acesta, gardianul (adică electoratul, în cazul în care nu v-aţi prins deja) devine prizonier. Însă el este singur şi nu beneficiază decît de luxul de a pierde în toate scenariile posibile.